N-am stiut

Iertati va rog, o fata de asfalt! M-am nascut in oras, am crescut in oras si am mers prima data la tara la 15 ani. Cred sincer ca acesta este un handicap pentru orice copil si pentru adultul de mai tarziu. Ieri am primit niste cirese “originale”, de la un prieten care are acasa la parintii lui un copac, un cires. Erau culese in graba, cu frunze, cu ramurele; nu le puteam pune asa in frigider si a trebuit sa le separ. Am luat prima ramurica, am rupt ciresele si am vrut sa arunc restul intr-o punga. Am avut o senzatie ciudata, dar foarte placuta, ceva cunoscut si frumos imi invaluia mintea sau sufletul sau... pe mine. Am dus frunzele la nas si am inhalat cu lacomie: asta era! Dar ce era? Mirosul frunzelor si ramurelelor de cires mi-a bulversat simturile, in mintea mea au aparut ghiocei, iarba, bucurie, frumusete, impacare, liniste. Va rog sa ma credeti ca m-am blocat complet pentru ca nu mi s-a mai intamplat. In primul rand nu stiam ca asa miros frunzele de cires si apoi nu am crezut ca un miros imi poate scoate din adancul mintii sau poate al sufletului asemenea sentimente. Si atunci, prima intrebare pe care mi-am pus-o a fost “cine sunt eu?”, apoi “care este viata mea?”, “ce vreau eu?”... Stiti ce am facut? Am adunat toate frunzele si ramurelele si le-am pus intr-un cos pe care mi l-am asezat la capul patului. Nici acum nu pot descrie in cuvinte mirosul lor, dar imi cufund mana in cos si le intorc pe toate fetele. Mirosul asta imi da curaj, incredere si este legatura mea cu natura din acest moment. Sper ca voi avea o casa cu curte, la tara! Einstein a spus ca “exista doua moduri in care sa iti traiesti viata. Unul, ca si cum nimic nu este un miracol. Celalalt, ca si cum totul este un miracol.” Frunzele astea au fost miracolul verii mele din 2011. Mi-au amintit ca traiesc, ca pot sa infaptuiesc si ca trebuie doar sa vreau. Si era doar o frunza de cires!

Inapoi la Obiceiuri